A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat care avea cea mai mare și mai frumoasă împărăție de prin părțile locului. Avea munți înalți și mări întinse, păsări ce brăzdau cerul și animale care însuflețeau pădurile. Toate mergeau strună, până când, într-o noapte, împăratul a avut un vis ciudat. Se făcea că Vrăjitoarea Norilor i-a amenințat împărăția…va veni, așa cum o făcea în fiecare an și va pune stăpânire pe ea…„Ha, ha, ha! Anul acesta vreau ceea ce surdul poate auzi și orbul poate vedea! Anul acesta, împărăția ta va fi a mea. Ha, ha, ha!”. Buimac, a doua zi dimineață și-a chemat sfetnicii cei mai apropiați pentru a găsi o soluție. Vrăjitoarea Norilor era cunoscută pentru prăpădul pe care-l lăsa în urma ei. Trei zile și trei nopți s-au tot gândit sfetnicii împăratului ce vrea vrăjitoarea, dar nu i-au dat de capăt. Au căutat în adâncul codrilor și în înălțimea văzduhului, au întrebat păsările și animalele. Nu au reușit să găsească ceea ce dorea Vrăjitoarea Norilor. Descumpănit, împăratul era gata să-i dea împărăția, doar să o lase neatinsă. Însă, undeva în inima pădurii sălășluia un înțelept despre care se spunea că ar ști toate tainele minții, trupului și ale sufletului. Aflând acest lucru, împăratul a trimis iute după el. Ajuns la palat și auzind ce voia vrăjitoarea, înțeleptul a spus: „Ce căutați voi nu este greu de găsit! Ba chiar este la îndemâna tuturor, doar că de multe ori oamenii aleg să o ocolească. Ce căutați voi este în inima voastră, în zâmbetul copiilor și privirea mamelor. Nu căutați în afara voastră ci, mai degrabă, înăuntru vostru. Ce vrea vrăjitoarea este o virtute!”. „Bunătatea, bunătatea!”, strigară toți, atunci. „Bunătate, aduceți bunătate!”. „Bunătatea nu este de vânzare, nu se vinde și nu se cumpără. Bunătatea este în fiecare dintre voi, prin faptele pe care le faceți. Bucurați-vă de prima rază de soare și zâmbiți florilor. Zâmbiți semenilor voștri și dăruiți-le dragoste. Având bunătate, veți avea totul!”, răspunse înțeleptul. „Prea-înțeleptule, Vrăjitoarea Norilor va veni și-și va cere tributul. Nu știu cum să fac atâtea fapte bune într-un timp atât de scurt. Îmi iubesc prea mult împărăția. Decât să o văd răpusă de Vrăjitoarea Norilor, cu lacrimi în ochi și inima frântă, i-o dau Vrăjitoarei. În tot acest timp, vrăjitoarea auzea și vedea tot ce se întâmpla la palat. Durerea și dragostea împăratului i-au muiat inima de fier. „Bunule împărat, cutreier lumea în lung și-n lat, mă năpustesc cu o forță nebună peste cele mai mari împărății și dau piept cu cele mai neînfricate oștiri, dar nu am întâlnit până acum nici o inimă mai bună și nici un împărat mai iubitor. Te cruț pentru bunătatea de care ai dat dovadă!”, spuse, cu glas rece, vrăjitoarea.

Și zgripțuroaica plecă așa cum veni…pe neveste. Uimit, împăratul rămăsese mut, ca și cum era vrăjit. Nu știa nici ce să spună, nici ce să facă. „Mărite împărat”, spuse înțeleptul, „bunătatea de care ai dat dovadă a salvat împărăția și a rupt lanțul greu pe care vrăjitoarea l-a aruncat peste noi. Asta este ceea ce căuta ea!”