Sunt mama unui copil prematur

 

Esti insarcinata! Uraaa!!! Peste 9 luni iti vei tine in brate mogaldeata…e inceputul atator planuri si vise! Creste burtica si, odata cu ea, si visele tale; te gandesti ce hainute sa-i cumperi, ce patut i s-ar potrivi si cum sa-i decorezi camera. Nu-ti mai incapi in piele (la propriu, uneori) de bucurie! „Am tot timpul”, iti vei putea spune, „pana imi va veni sorocul!”

Intr-o buna zi, insa, sau noapte, se poate scurtcircuita totul. Ai contractii sau ti s-a rupt apa, iar medicul iti spune ca trebuie sa nasti DE URGENTA! „Cum sa nasc? Nu am decat …32 de satamani (sau mai putin, sau ceva mai mult)! Ochii ti se fac mari si ti se citesc pe fata framantarile; nu-ti vine sa crezi ca ti s-a intamplat chiar tie! Totul mergea atat de bine! Asa este, insa, uneori, neprevazutul iti frange planurile si te ia „ca din oala”. Fara sa ai timp sa te gandesti, sau sa-ti dai seama ce se intampla, esti deja in sala de operatii. Cat de mult ai asteptat sa-ti tii mogaldeata in brate, sa-i spui „Bine-ai venit pe lume, puiul meu!”. Nasti si totul se petrece intr-o clipita…iti vezi copilul o secunda si apoi te trezesti fara el/ea. Toate visele tale, toate planurile tale sunt inlocuite acum cu ingrijorari, lacrimi, ganduri. Oamenii din jurul tau iti pot spune orice, insa tu ramai surda, iti auzi propria ta minte si vrei doar sa-ti vezi mogaldeata…

Nu stiu sa fie prea multe provocari mai mari pentru o mama, un parinte decat un copil nascut prematur. Incertitudinea e cuvantul „de ordine”, pentru nu stii cum va fi….bebe poate respira cu masina, ceea ce ar putea da complicatii ulterioare, poate avea hemoragie intracraniana….si multe altele.

Fara dar si poate, vei gasi putere! Nu stiu de unde si nu stiu nici cum faci asta, dar vei fi puternica! Și asta nu o spune teoria, ci practica. Printre lacrimi, griji si nopti nedormite, dorinta de a lupta te impinge mai departe.

In functie de cat de devreme s-au nascut, copiii prematuri au decalaje in dezvoltarea psihomotorie mai mari, sau mai mici. Cu cat prematuritatea este mai avansata, cu atat riscurile sunt mai mari. Indiferent de gradul de prematuritate, copiii au nevoie, in mod primordial, de un singur lucru…IUBIRE…iubire, zambet, veselie, atmosfera destinsa in jurul lui. „Love is in the air” spune cantecul, insa eu as spune „Love MUST BE in the air!”

Te poate preocupa faptul ca nu ai creat legaturile cu mogaldeata ta. Nu te ingrijora! Legaturile nu sunt un „bun” dat, ci, de obicei, ele se construiesc. Cum sa faci asta cat mogaldeata e la NICU? Simplu…mergi zilnic, ori de cate ori medicul pediatru iti va permite, sa-ti vezi mogaldeata. Lasa-ti lacrimile si grijile la usa ( le poti lua la iesire, sau le poti lasa acolo, e alegerea ta) si vorbeste-i …vorbeste-i cate-n luna si in stele cu o voce calma …spune-i cat de mult il/o iubesti, cat esti de norocoasa ca este in viata ta si a partenerului tau! Spune-i povesti! Spune-i planurile voastre, ale parintilor, de viitor! Ii poti canta. Il poti privi, ii poti zambi. Toate aceste vor crea legaturile pe care tie iti este frica ca le-ai pierdut. Altfel spus, dificultatile pe care tu si mogaldeata ta trebuie sa le infruntati IMPREUNA nu fac altceva decat sa creeze o legatura extraordinar de puternica. Parintii copiilor prematuri, de cele mai multe ori, incearca sa compenseze timpul „pierdut” cu copiii lor si sa petreaca cat mai mult timp „de calitate” cu ei (ceva ce parintii unui copil nascut la termen s-ar putea sa nu o faca in aceeasi masura). Poate ca nu e evident acum, insa te vei convinge ca asa ai creat inceputurile unei legaturi trainice parinte-copil.

E posibil sa-ti poti tine copilul in brate pentru cateva secunde. Fa din asta o SARBATOARE, pentru ca este, intr-adevar, o sarbatoare!

Comporta-te cu copilul tau ca si cum ar fi un copil nascut la termen, adica sa ai aceeasi atitudine fata de el ca si cum este nascut la termen!

Poti plange cat vrei, dar cand intri in sala de NICU, aplica „tehnica urechilor trase”, adica tragi de urechi in sus (cu ajutorul muschilor fetei, nu cu mainile) cat poti tu de tare si zambetul va aparea ca prin magie. Tine minte ca emotiile sunt contagioase, iar tu transmiti starea ta copilului, si, tot ce vrei, e ca el sa se faca „bine” cat mai repede, sa puteti pleca acasa.. Tu ai un rol extrem de important ,si tot tu esti cea care trebuie sa-i insufle putere copilului tau si trebuie sa-l incurajeze.

Te poate ajuta gandirea realista. Gandurile sumbre dau nastere emotiilor disfunctionale, iar acestea nu te vor ajuta sa-ti atigi scopul. Poti apela la psihologul clinicii pentru a potoli furtuna ce s-a pornit in tine. Daca nu exista unul, poti apela la un psihoterapeut in practica privata. Nu trebuie sa duci totul singura!

Important este si sprijinul familiei, al partenerului tau de viata, astfel ca vorbeste cu el si spune-i tot ce simti, implica-l, mergeti impreuna si vorbiti mogaldetei, cantati-i impreuna, sau puteti sa faceti asta separat. Tatal are acelasi rol important ca si tine, astfel ca e important sa mearga si el oro de cate ori acest lucru e posibil, sa-i cante copilului, sa-i spuna povesti, sa-i spuna …orice ( tin minte un tata care povestea ca, in lipsa de inspiratie, i-a povestit fetitei lui intubata planul de business al companiei la care lucra).

Mai poti apela la un grup de suport in care sa impartasesti experienta ta cu alte mamici care au trecut prin aceeasi situatie.

Știu ca nu e deloc usor, insa mai stiu (iar teoria si practica psihologica probeaza acest lucru) ca toti gasim puterea sa luptam pentru ceea ce iubim!

Mirela Tiganas

Psiholog clinician specialist